Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în aplicarea dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ. (art. 330 alin. 1 NCPC), expertiza contabilă efectuată în cauză conține o opinie de specialitate asupra documentației financiar-contabile supuse analizei, dar nu poate servi exclusiv la formarea convingerii instanței, în condițiile în care nu se poate vorbi despre o ierarhizare a probelor în procesul civil, iar instanța are obligația de a supune evaluării proprii atât în coroborare cu celelalte probe ale cauzei, cât și prin prisma prevederilor legale aplicabile raporturilor fiscale deduse judecăţii. În speţă, Înalta Curte a reţinut că soluția instanței de fond s-a bazat numai pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, fără a avea în vedere întregul material probator administrat în cauză, obiecțiunile pârâtelor formulate cu privire la raportul de expertiză, cât și dispozițiile legale incidente în cauză, din care rezultă că documentele verificate nu îndeplineau condițiile legale pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, astfel că Înalta Curte a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii. (Decizia nr. 2601 din 3 iunie 2014 pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect anulare decizie de impunere).
Decizia ICCJ are o importanță deosebită în mod special în spețele penale, unde instanțele se mulțumeau să preia ca titlu de lucru expertizele. Această decizie însă, dată de Secția de Contencios, reprezintă o adevărată reformă în materie de echitate procesuală.
